Nicolae Labis: Moartea căprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.
Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în șirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.
Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.
Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini…
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.
Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!
Nicolae Labis: Az őz halála
A szárazság megölt minden fuvallatot
A nap is megolvadt és a földre lefolyt.
Csak a forró csupasz ég, ami maradt.
A vödrök a kútból kimerik a sarat.
Az erdők felett egyre gyakrabban tűzek
Vad, sátáni táncokat lejtenek, űznek.
Apámmal járok a dombon, a lucok között,
S jól összekaszabolnak a száraz fenyők.
Kecske vadászatra indulunk ketten
Éhségvadászatra a Kárpátok között.
A szomjúság megöl. A kövön a víz
Felforr, mi a kútból kicsörgedez.
Halántékom vállamat nyomja. Egy másik,
Nagy, ismeretlen bolygón lépkedek.
Ott várakozunk ahol a források vize
Sima hullámainak húrjai zengenek.
Ide jönnek le sorban le a vízre
Ha a hold felkel, és a nap lemegy
Egyenként szomjat oltani az őzek.
Szomjas vagyok, mondom, de ő int, hallgassak,
Szédítő víz, hogy ringasz, mily tisztán!
A szomj köt össze a lénnyel, aki meghal majd
A törvény és hagyomány elátkozott óráján.
Száraz susogással sóhajt a völgy.
Mily szörnyű est lebeg a végtelen kozmoszba!
A láthatáron vér csorog, s a mellem vörös,
Mintha a véres kezem abba töröltem volna.
Mint egy oltáron, páfrányok lila lánggal égnek,
S közöttük ámuló csillagok pislogva!
Jaj, mennyire vágyom, ne jöjj, ne jöjj
Te, az erdőnek gyönyörű áldozata!
Ő szökkenve jött és megállt,
S ősi félelemmel körültekintett,
Finom orrcimpája a vízre rajzolt
elsikló rézszínű köröket.
Nedves szemében némi félelem volt,
Tudtam meghal és azt, hogy fáj majd.
Úgy éreztem, újra átélek egy mítoszt
Az őzzé változott leánnyal.
Felülről a sápadt holdfény táncolt,
Meleg bőrére szórt cseresznyevirágon
Jaj, hogy reméltem, először, most
Apám puskája célt ne találjon.
De a völgyek felmorajlottak. Térdre esve,
Felemelé fejét, s a csillagokra néze
Majd visszaejté, be a vízbe
Elsikló fekete gyöngysorokat keltve.
Az ágak közt egy kék madár vergődött
És az őz élete az esthajnal felé elszállt,
Halkan, mint egy sikoly, ahogy ősszel
A madarak árva fészküket elhagyják.
Botladozva odamentem és lecsukám
Fátyolos szemét, szomorú szarvai öblében,
S halálfehéren hallám apám szavát:
– Van húsunk! Kiáltá nékem örömében.
Apámnak mondom, szomjas vagyok, s int,
Hogy igyak. Szédítő víz mily sötéten ringasz!
A törvény és hagyomány elátkozott óráján
A szomj köt össze a lénnyel, aki meghalt.
De a törvény számunkra hiú és ismeretlen
Mikor az élet bennünk alig pislog éppen.
A hagyomány és irgalom is mind hiábavaló
Ha a nővérem épp éhes, beteg, haldokló.
Az egyik csővén füst száll ki apám puskájának.
Jaj, a szélcsendben szanaszét falevelek szállnak!
Apám egy borzalmas nagy tüzet rakott.
Jaj, az erdő most már, hogy megváltozott!
S én tudtomon kívül a fűbe markolok,
S letépek egy ezüsthangú harangvirágot…
A nyársról apám az ujjával letépett
Pár darabot, az őz szívét s veséket.
Szív miért lázongsz? Éhes vagyok! Élni akarok, s ma…
Bocsáss meg nekem, te szent szűz – te áldott őzsuta!
Álmos vagyok. Mily nagy a tűz! S az erdő, mily mély rengeteg!
Sírok. Apám vajh’ mit gondolhat? Eszem és sírok. Eszegetek!
Szóljon hozzá!