(F)ordítok – 93.

Emlékezés egy világháborús karácsonyra

Az égbolt elsötétedett.
S akár a végitélet
zord fellege tört volna ránk,
a föld is oly sötét lett.

Gyermekszívünk is oly nehéz!
A házak és a kertek,
az egész törékeny világ,
éreztük, velünk reszket.

Aztán a roppant csöndön át
puhán és észrevétlen,
a hangtalan meginduló
és puha hóesésben,

akár a fényes pelyhek is
vigyázva földet értek,
a fényességes angyal is,
ő is a földre lépett.

Comemorarea unui Crăciun de război

Cerul s-a întunecat.
Parcă norul sumbru a judecatei
de apoi s-ar fi lăsat asupra noastră,
şi pământul s-a întunecat.

Şi inima de copil ne e atât de greu!
Casele şi grădinile,
toată lumea fragilă,
cu noi tremurau, simţisem.

Apoi prin imensa linişte
încet şi neobservat,
în ninsoarea tăcută
şi moale ce s-a apucat,

chiar şi fulgii strălucitori
pe pământ moale s-au întins,
şi îngerul strălucitor,
şi el, pe pământ a păşit.